Cum un cod QR care se schimbă la fiecare 30 de secunde oprește abonamentele împrumutate
Un abonament pe hârtie, un card de plastic sau un cod QR fix pot fi împrumutate, fotografiate sau trimise mai departe. Ce schimbă la intrare un cod care se rotește și ce nu.
Orice loc care vinde abonamente are aceeași problemă discretă: abonamentul dovedește că cineva a plătit, nu că persoana de la recepție e acel cineva.
Cum ajunge un abonament să fie împrumutat
- Cardul e împrumutat. Un prieten ia cardul de plastic sau abonamentul pe hârtie pentru o seară, și nimeni de la recepție nu-și dă seama.
- Cartonașul a rămas „acasă”. „L-am uitat, trece-mă data viitoare.” Data viitoare rareori mai vine.
- Un cod QR fix e trimis mai departe. Multe sisteme pun un cod QR într-un email sau pe un card. E același cod în fiecare zi, așa că o poză cu el merge la fel de bine ca originalul, pentru oricine, cât timp e valabil abonamentul.
- Recepția îi știe pe toți, până când nu-i mai știe. Într-un studio mic, la recepție îi cunosc pe cei care vin des. Vine cineva nou la recepție sau e o seară aglomerată de luni, și cunoașterea asta dispare.
Niciuna dintre situații nu cere un client necinstit, doar unul comod. De aceea sunt atât de frecvente.
Ce face diferit un cod care se rotește
În Abonatus, codul QR al clientului nu e tipărit și nici trimis pe email. Îl generează telefonul lui și se schimbă la fiecare 30 de secunde.
Când clientul intră în cont, telefonul lui primește un secret pe care îl știu doar telefonul acela și serverul nostru. Din secretul acesta și din ora exactă, telefonul calculează codul pentru cele 30 de secunde curente. Telefonul de la recepție îl scanează, serverul face același calcul și le compară. Dacă se potrivesc, codul e autentic și proaspăt.
De aici decurg trei lucruri.
O captură de ecran expiră într-un minut-două. Un cod e acceptat pentru scurt timp, ca să încapă o scanare mai lentă sau un ceas de telefon care o ia puțin înainte, iar după aceea pur și simplu nu mai e bun. O poză trimisă unui prieten nu mai folosește la nimic până ajunge el la ușă.
Un cod merge o singură dată. După ce un cod a lăsat pe cineva să intre, același cod arătat din nou e refuzat ca refolosit, așa că doi oameni nu pot intra unul după altul cu același ecran. Un client care iese și revine în aceeași zi e totuși lăsat să intre: a intrat deja azi, poza lui apare pe ecranul recepției și nu se socotește ca a doua vizită.
Un singur telefon pe cont. Dacă un client intră în cont pe al doilea telefon, primul nu mai generează coduri valabile. Dacă împarte contul cu altcineva, unul dintre cele două telefoane nu mai merge la intrare.
Și pentru că codul se calculează pe telefonul clientului, merge și fără semnal. Un vestiar la subsol, fără acoperire, nu e o problemă. Doar telefonul de la recepție are nevoie de internet, ca să verifice codul.
Poza e partea pe care oamenii o uită
Un cod care se rotește dovedește că telefonul e al clientului. Nu poate dovedi că persoana care îl ține e clientul, pentru că oricine poate da altcuiva un telefon deblocat.
Pentru asta e poza. La fiecare scanare, recepția vede pe tot ecranul verdictul verde sau roșu, cu numele și poza clientului, și o privire e de ajuns. Recepția face poza o singură dată, cu propriul telefon, iar poza o vede doar echipa sălii, după autentificare.
Ce nu oprește
Merită să fim sinceri cu limitele.
- Pe cineva care nu trece deloc pe la recepție. Dacă ușa e deschisă și nu e nimeni la recepție, niciun cod nu ajută. Ce face Abonatus e să înregistreze fiecare intrare, cine a lăsat persoana să intre și dacă intrarea a fost scanată sau introdusă manual. Nu-i poate număra pe cei care au trecut pe lângă recepție, dar încheie orice discuție despre cei care au trecut prin ea.
- O favoare făcută de recepție unui prieten. Un client care și-a uitat telefonul poate fi lăsat să intre după nume, dar se aplică aceleași reguli ca la scanare, deci abonamentul trebuie să fie valabil. Intrarea e marcată ca manuală, iar proprietarul vede intrările manuale separat.
Scopul nu e să prinzi pe cineva
Majoritatea clienților nu încearcă niciodată nimic. Scopul e ca varianta cinstită să fie și cea mai ușoară: deschizi aplicația, arăți telefonul, intri. Când asta durează două secunde, nimeni nu mai are nevoie de o poveste cu cardul uitat, iar cel de la recepție nu mai trebuie să fie cel care se îndoiește de client.